Despre negativism, zona de confort și mers cu Nu înainte

O poveste scurtă despre negativism din propria mea experiență. Glumesc cu scurtă, desigur. Eu am fost mereu o persoană negativistă. Dacă vii și îmi spui o idee, o propunere sau vreun plan, eu sunt persoana care-ți arată zece motive pentru care este o prostie sau pentru care ar putea eșua sau pentru care este o pierdere de vreme. Sunt foarte risk aversive și ies și greu de zona de confort, așa că prima reacție este să zic “dar nu mai bine nu facem?”. Am înțeles destul de târziu în viață că […] Articolul Despre negativism, zona de confort și mers cu Nu înainte a apărut pe nwradu blog.

Despre negativism, zona de confort și mers cu Nu înainte

O poveste scurtă despre negativism din propria mea experiență. Glumesc cu scurtă, desigur.

Eu am fost mereu o persoană negativistă. Dacă vii și îmi spui o idee, o propunere sau vreun plan, eu sunt persoana care-ți arată zece motive pentru care este o prostie sau pentru care ar putea eșua sau pentru care este o pierdere de vreme. Sunt foarte risk aversive și ies și greu de zona de confort, așa că prima reacție este să zic “dar nu mai bine nu facem?”.

Am înțeles destul de târziu în viață că o astfel de atitudine nu aduce însă nimic bun. Am înțeles târziu că uneori situația de ansamblu zice altceva, că și din eșecuri poți trage lecții importante pentru o altă încercare. Și nu zic că asta m-a schimbat total. Sunt în continuare negativist, dar ceva mai deschis la idei, probabil am scăzut de la 100% la 70% înverșunare negativistică (o mărime fizică recunoscută internațional) și nu stau direct cu “Nu”-ul în gură, cum s-ar zice. Îl țin aproape, în buzunarul de la piept.

Cel mai bine am învățat asta la un proiect mare de care m-am ocupat acum fix 10 ani la muncă. Vine într-o zi șeful și-mi spune “băi Radu, se aude că va trebui să construim noi un prototip de container de comandă pentru un radar de rază medie, că în viitor s-ar putea să fie nevoie de așa ceva pe piață. E un proiect important, o să fie monitorizat direct din board. O să fii tu project manager pe el, că tu ești cu proiectele speciale.”

Și în clipa doi eu deja îi enumeram motivele pentru care proiectul în sine este o idee proastă. Astfel de containere făcea deja un subcontractor al Lockheed Martin (sau o astfel de relație complicată), deci ce șanse avem noi să facem ceva mai bun decât vindea deja LM?! Bugetul propus de voi este prea mic, sigur va fi nevoie de unul dublu, nu mai bine facem altceva cu banii aceia? Cât timp, 3 luni?! Păi nu avem unelte, nu știm nimic despre încercările de omologare necesare, o să ne ia 3 luni doar să punem la punct documentația, darămite să și construim matahala!

Un radar Gap Filler este un sistem mobil, dus în locul unde nu ai acoperire cu radarele fixe de mari dimensiuni ale armatei, de exemplu prin depresiuni sau în alte zone speciale. Sistemul este alcătuit dintr-un camion care transportă totul la locul necesar, un radar tractat, rabatabil într-o oarecare măsură la transport, și un container de comandă al radarului, care conține serverele necesare și în care stau operatorii. Containerul este ecranat electromagnetic, ca să nu se “încălzească” operatorii de la radarul de lângă ei, are niște dimensiuni standardizate pentru a putea încăpea și în avion sau pe trailerele de transport, trebuie să treacă niște standarde militare de rezistență la diverse tipuri de acțiuni, are sistem electric, ventilație, trei cup holdere șamd.

Am văzut ulterior astfel de sisteme pe la expozițiile de armament, cred că trece mereu unul și la parada de 1 decembrie. Cândva l-am văzut inclusiv pe cel construit de mine. În momentul în care am primit însă proiectul, toate acestea erau ca OZN-urile pentru mine, că de obicei lucram pe alt tip de produse.

Revenind la negativism, tactic vorbind nu este niciodată o idee bună să-l exprimi. Nu zic că trebuie să fii genul de om care spune “gata șeful, înainte în pas de defilare!”, dar dacă decizia era deja luată, este mai bine să zici “bine, hai să vedem ce putem face”, oricât nu mi-ar plăcea mie în rest clișeele de genul #provocare. Te pui Gică Contra atunci când chiar ai forță pentru așa ceva.

Ce nu vedeam eu, în acel moment, era imaginea de ansamblu. În primul rând, că nu se aștepta nimeni să iasă un produs mai bun decât cel LM din prima încercare. Era un prototip, scopul lui era să se studieze posibilitatea de a-l realiza in-house și să concluzionăm cât ne-ar costa trecerea la o producție de serie. Poate că prima generație va fi #deporc, dar a doua sau a treia ar putea fi concurente cu cele din piață. Dacă nimeni n-ar mai încerca să intre pe o piață în care există un furnizor de acel produs sau serviciu, am trăi foarte prost acum.

Apoi, îmi făceam eu degeaba griji pentru banii investiți de patron în acest proiect. Nu e ca și cum mi i-ar fi dat mie dacă nu-i cheltuia pe un container. Mai important, însă, este că așa se dezvoltă businessul: investind în noi linii de produse, în cercetare, în dezvoltarea de noi competențe și restul clișeelor care în această situație erau perfect justificate. Firma nu avea nevoie de economie în acel moment, ci avea resursele necesare pentru acest proiect.

Și, ca ultim punct, până la urmă trebuie să încerci. Dacă zici din start Nu la ceva, orice ar fi, vei rămâne fix ca înainte – tu ca om sau compania ca și companie. Dacă încerci ceva, sigur că poți eșua și pierde bani, dar poate îți și iese ceva, poate înveți, poate te dezvolți. Nu din prima, dar din a doua, a treia etc.

(Un exemplu de actualitate: metaverse-ul lui Facebook Meta. La prima vedere mi s-a părut o pierdere de timp și bani și nu cred că va ieși sau, dacă iese, nu o să stea lumea cu căști VR pentru noua interacțiune socială. Dar na… ei au banii de investit, iar Zuckerberg vrea să învețe ceva nou. Este dreptul lor să încerce.)

Toate acestea le-am înțeles mai târziu. Atunci doar eram nemulțumit că trebuie să fac atâtea lucruri noi mie și atent supravegheate de sus, în loc să continui să fac ceea ce știam deja și îmi era simplu. Zona aia de confort era chiar confortabilă.

În cele din urmă am făcut containerul, desigur, chiar dacă am cârcotit până ne-am pus pe treaba adevărată. Ajută să ai în echipă oameni care-și cunosc bine felia lor și deci se prind repede ce trebuie să facă. A durat de 3 ori mai mult decât era estimat. În primele 3 luni abia ne-am dat seama că în Europa nu există un laminator care să facă tablă de dimensiunea necesară nouă. La un moment dat a trebuit să așteptăm două săptămâni un avion suficient de mare care să încarce tabla de unde o găsisem noi că se produce. Nu s-a supărat nimeni că durează mai mult câtă vreme a fost clar că la mijloc sunt probleme neașteptate, nu incompetență.

A costat de 2 ori mai mult decât era estimat inițial. Ce-i drept, estimarea inițială de timp și buget erau scoase din burtă, valori mici ca să se obțină aprobarea sau să dea bine în propunere. N-a contat nici asta, iar banii necesari au fost alocați de câte ori am avut nevoie de noi fonduri.

Cât despre mine, acel proiect m-a învățat o mulțime de treburi noi. Furnizare de materiale ciudate, lucrul cu proiectanți, teste de încercare, proceduri de asigurarea calității, tehnici de sablare, standarde ISO de prindere, sudură de aluminiu, ecranarea electromagnetică a ușilor, cup holdere aprobate de standardele militare șamd. A fost fun de la cap la coadă.

M-a învățat și să nu spun direct “nu”, “este o prostie”, “nu va merge”, “ce rost are” șamd. Acum le țin pentru mine, analizez întâi problema din mai multe unghiuri, încerc să înțeleg mai bine ce se vrea. Mi se pare amuzant acum când unii pun direct verdictul “ăștia sigur dau faliment” sau “o tâmpenie pe care nu o vrea nimeni”. Mai important, mă gândesc întâi dacă persoana care-mi cere să fac ceva vrea și opinia mea pe subiect sau dacă s-a gândit deja poate fix același gânduri, dar na… unele lucruri trebuie încercate oricum.

Așa că, după cum ziceam la început, mi-a scăzut înverșunarea negativistică de la 100% la 70% odată ce m-am mai maturizat în astfel de aspecte. Știu că sunt unii oameni care au 0%. Unii i-ar numi nesăbuiți pentru că se aruncă imediat în orice idee, pentru că riscă totul în niște idei de business care par de la început foarte dificile. Eu unul îi admir pe mulți dintre ei din următorul motiv: măcar încearcă, iar la un moment dat sunt ceva șanse ca una dintre acele idei să le iasă. Și dacă nu le iese niciuna, măcar au o viață mai aventuroasă.

Articolul a fost despre muncă. O altă problemă este când acest tip de negativism se duce și în viața personală. Eviți doctorii pentru că n-ai chef de complicațiile veștilor pe care poate ți le vor da. Pierzi legătura cu prietenii pentru că n-ai chef să ieși din casă azi. Pierzi legătura cu soția sau copiii pentru că-ți place doar tipul tău preferat de activitate, nu și al lor. Dar asta este altă treabă.

Articolul Despre negativism, zona de confort și mers cu Nu înainte a apărut pe nwradu blog.

Original article: Despre negativism, zona de confort și mers cu Nu înainte.